duzina de cuvinte – coconul de staniol

Oglinda privea cu ochi pustii spre ea. Pe fata-i inmarmurita se prelinse pe neasteptate o lacrima. Tresari si o prinse in palma, apoi o stranse in pumn vrand parca sa o ascunda de ochi nedoriti. Daca ar putea sa plece undeva sau sa se ascunda de toti si de toate intr-un cocon lipit cu plasturi de azi pe o polita a unui maine  ce va sa vina intr-un sfarsit cu un sezon bland si temperatura care-i va permite sa-si desfaca aripile…

Dar coconul ei este rece, subtire ca o foaie de staniol tradand orice miscare, durere, orice regret…

Privind  peste umarul timpului,vedea acele zile frumoase pline de vise si sperante  si nu putea intelege nicidecum cum ajunse aici…

Acele zile s-au risipit precum un fir de margele rupt intimplator…

Iar viata-i devenise stranie, pustie, ca niste pagini albe, nescrise… un fel de distilare impusa a emotiilor …

 Samburi de adevar si realitate cad dureros pe panza zilelor, amintind de fiecare data ca niste slugi sevile, ca timpul trece  si maine e doar un azi actualizat… iar  coconul ei de staniol demult i-a uscat aripile…