priveste adanc in sufletul tau, poate te vei regasi…

Archive for the ‘real sau vis’ Category

duzinza de cuvinte Ecoul armoniei


Textul face parte din seria provocarilor de sambata- duzina de cuvinte,
iar detalii gasiti la psi
 
de cand se stia, se definea  pursisimplu ca om… pursisimplu, independent de apartenenta sa ca gen… nu ca ar fi fost vre-o ciudatenie de om cu coloratura nedefinita, ci din simtul acut al dreptatii… ma rog, fiecare cu dreptatea sa, dar asa simtea…. Or de multe ori, prejudecati imbracate in haine lucioase si grele de  rit adancit in haul imens  al inceputurilor sau ridicat la rang de lege, starneau in inima sa un freamat inexorabil de revolta… Doar ca in lupta cu morile de vant nu a castigat nimeni niciodata…

Fiind de fapt o fiinta deschisa si sociabila, incepuse la un moment dat sa ridice pereti in jurul sau, sa traga perdele peste ferestrele sufletului, care deveni un intemnitat voluntar, or in umbra perdelelor si spatele peretilor  spera sa-si    regaseasca lumina injumatatita…

De undeva de departe razbatea precum un ecou amintirea unei armonii perfecte… acolo soarele era bland, iarna pura… acolo cerul era niciodata innourat, acolo cerul  cadea  sub picioare-plapuma moale, niciodata -greu pe umeri…

unde-au disparut toate astea?..

Candva, in negura vremurilor, intre cer si pamant s-a strecurat minciuna,.. cu haine lucioase de rit si rang greu de lege, impertinenta,  sta si acum in cap de masa  …   lasandu-i cu sufletul tot mai sarac pe cei ce i s-au alaturat.

Un scenariu…  Cu cat mai desuet cu atat  mai actual.  Or asa a fost din totdeauna…

si atunci de unde vine, de unde razbate acest ecou, precum notele unui cantec vechi si drag, auzit intamplator dintr-o fereastra deschisa?..

Se gandi ca nu mai vrea sa stea in spatele peretilor , ca in plina noapte   cu perdelele trase … – sa cada… una cate una …

cuvinte din trecut „ma uit inainte?…”

aprilie, 2010

Anii fug,
se duc de la mine
de parca i-am suparat cu ceva.
Ma uit inainte,
ma uit inapoi…
si iar inainte.
Oricum, inapoi nu ma pot intoarce –
dar cat as vrea!..
sa pot schimba ceva, acolo, in trecut.
Si stau acum la jumatate de drum
cu un vis implinit pe jumatate,
cu un dor interzis
si intors inapoi,
cu regrete invelite-n foi subtiri
de amintiri…
Cu o responsabilitate ce-si pierde urma in univers
si simt, ca ma apasa greu pe umeri.
Nu ma plang, dar…
sau poate plang,
dar nu ma mai aud
nici eu…

Ma uit inainte,
ma uit inapoi…
Incerc sa alung
din inima acest gol,
din minte-
aceasta disperare…

Am avut un zbor
si-o pereche de aripi
sa pot cuprinde inaltimi.
Candva… demult –
miraj topit
in incretituri de timp
cu urme dur inchistate-n prezent.

Culeg de pe jos
aripile-mi arse pina-n rarunchi,
le scutur de scrum…
ma uit inainte,
ma uit inapoi –
oricat asi vrea – inapoi – nu se mai poate.
Sa merg inainte? –
tarand prin colb
aripile-mi arse?!!
Si sperand, ca Fenix
ingropata-n sufletul meu
mai invie-o scintee,
mai naste-o speranta?
ma uit inainte,
ma uit inapoi…
fara aripi e greu sa zbori…

duzina de cuvinte – coconul de staniol

Oglinda privea cu ochi pustii spre ea. Pe fata-i inmarmurita se prelinse pe neasteptate o lacrima. Tresari si o prinse in palma, apoi o stranse in pumn vrand parca sa o ascunda de ochi nedoriti. Daca ar putea sa plece undeva sau sa se ascunda de toti si de toate intr-un cocon lipit cu plasturi de azi pe o polita a unui maine  ce va sa vina intr-un sfarsit cu un sezon bland si temperatura care-i va permite sa-si desfaca aripile…

Dar coconul ei este rece, subtire ca o foaie de staniol tradand orice miscare, durere, orice regret…

Privind  peste umarul timpului,vedea acele zile frumoase pline de vise si sperante  si nu putea intelege nicidecum cum ajunse aici…

Acele zile s-au risipit precum un fir de margele rupt intimplator…

Iar viata-i devenise stranie, pustie, ca niste pagini albe, nescrise… un fel de distilare impusa a emotiilor …

 Samburi de adevar si realitate cad dureros pe panza zilelor, amintind de fiecare data ca niste slugi sevile, ca timpul trece  si maine e doar un azi actualizat… iar  coconul ei de staniol demult i-a uscat aripile…

cuvinte din trecut „fericire cu ochi trandafirii”

25.10.2010

„Fericirea se contureaza in fata mea invaluita in nuante palide de liliac.
Parfumul si culorile ei fine, dar seducatoare, ma ademenesc spre ea parca soptindu-mi:
-Intinde mana, atinge-ma!..Sunt aici…
Fac un pas si intind mainile, gata sa o prind… dar ea dispare… si apare iarasi la cativa pasi, aruncandu-mi priviri si mai ademenitoare:
-Sunt aiiici!..
Simt cum infinitul din ochii ei trandafirii ma inghite. Mai fac cativa pasi si intind mainile… dar dispare din nou ca un miraj nascut de arsite fierbande… si iar apare… la citiva pasi departare. Privirea ei cuceritoare patrunde-n sufletu-mi de-l leaga cu o impletitura de vraja si sperante neclare.
Si eu ma las vrajita de ea – de fericirea cea cu ochi trandafirii ce planeaza in fata-mi aproximandu-si aparitia efemera…”

cuvinte din trecut „aprind in jurul meu lumini”


ianuarie 2011

aprind in jurul meu lumini

sa uit ca bezna ma-nconjoara

sapand prin ea cu disperare

tunel spre cer, un drum spre soare

farame din mine le pun drept siguranta-

piloni ce au sa sprijine

increderea in mine…

ma tem sa nu se surpe

si cea din urma sansa

aprind in jurul meu lumini

sa uit ca-astept de prea mult timp

privirea-albastra-a cerului senin

sa uit ca am uitat

sa traiesc in azi, sa visez la maine

si viitorul l-am ingropat

cu tot cu trecut in mine…

s-au intunecat pe fruntea mea prea multe ganduri

s-au ridicat in jurul meu atatea ziduri

mi-e dor de-un zvacnet de aripi

spre orizontul ce naste-n infinit

lumina zarilor albastre…

se merge greu pe drumul lung, cotit

insa-al meu suflet obosit

tot mai crede, mai incearca…

de n-o fi prea tarziu

aprind in jurul meu lumini…
…………………………………………………….

au mai rascolit trecutul psi,tiberiu, vero,..

cuvinte din trecut ” m-am imprumutat cu inca un vis”

in dor de ninsoare, care anul acesta inca n-a fost pe la noi…

17 decembrie 2010

…e o liniste alba, alba si pustie… fulgi mari si pufosi cad ireal de incet… si e frig de ingheata timpul intr-un ram de copac – bibelou frumos ambalat cu amintiri de fosnet verde …

Parca a incremenit totul intr-un alb imaculat ce contrasteaza dureros cu negru-gri sangerat de rana sufletului deznadajduit… iar fulgii continua sa cada la fel de incet, la fel de mari, pufosi si frumosi..

Blandetea lor alba cu miros de rece vine sa calmeze zbuciumul cuvintelor nerostite, clipelor netraite si viselor inghesuite in cea mai indepartata camara a sufletului meu… un balsam purificator, o terapie stranie.

Si in linistea alba apare deodata frumos contur de colind, colorat in culori tari de rosu si brad, clinchet cald de clopotel, miros de tamai si nuante de bucurii de parca cineva a deschis brusc o cutie cu povesti… si sufletul se copilareste alintandu-se/amagindu-se frumos cu ele…

iar fulgii continua sa cada la fel de incet

la fel de mari, frumosi si ireali…

intind bratele sa-i cuprind

imbratisarea lor vine alba ca o binecuvantare…

acceptarea e o treapta care urca sau coboara

m-am mai imprumutat cu inca un vis

si vreau sa cred ca treapta mea urca….

http://www.youtube.com/watch?v=b_Y5RMRpeuc&feature=related

cuvintele din trecut incep la psi si…

daca scriu si daca tac…

uneori, zilele sunt pustii, parca lipsite de viata si tristetea lor cu un lung suspin se aseaza pe suflet inchizandu-l parca intr-o capsula ce pluteste la mii de ani lumina, departe, peste posibilitatile imaginatiei prin cine stie ce nebuloasa…
atunci tac, mi se par absolut inutile vorbe, lucruri, planuri,agitatia din jur…
totul, capatand dintr-o data un ritm incetinit, fara sunet …

si atunci dispar din peisaj, sau umblu ca o naluca doar vizitandu-va din dorul de voi si/sau citindu-va, incercand egoist sa ma leg de gandurile voastre, de cuvintele ce parca uneori le aud si intonatia, si care imprima un pic de suflu, ca o luminita ce-si face drum catre capsula pierduta-n nebuloasa existentei mele…

alteori, viata isi ia ritmul zilelor inapoi, mult prea grabit si o simt pulsand de preaplin, adunand atat de multe in suflet,.. emotii ce se vor simultan exprimate, incat cuvintele-s prea putine sa le dea nume la toate deodata si devin mute, topindu-se neputincios in lumina ochilor…
si atunci tac…dar sunt mai prezenta si nu dispar in gauri negre,
acceptandu-mi incapacitatea, asteptand timpul, cand (indiferent cine paseste-n lacasul sufletului meu, nostalgia, tristetea, supararea, bucuria, sau rarisima fericire) cuvintele curg precum un raulet in dezghetare, intai incetisor, apoi cu tot mai multa forta isi cauta iesirea trecandu-si toate apele pe foaia alba, intr-un suvoi vertiginos de parca pixul ar scie singur si tot asa pana la ultima picatura/cuvant… sau mai nou, inundand tastatura de ma minunez cum degetele mele reusesc asa repede dupa ele, dupa cuvintele ce parca se scriu singure…
ma bucur cand se intampla aceasta,.. cand cuvintele scapa din inghet sau stransoarea sufletului meu, eu ma eliberez…si n-as putea spune de ce anume ma eliberez, dar asa simt…

altfel sta treaba cand scriu pe teme propuse (in cazul cand nu ma aflu in „vid”, capsula ce pluteste cine stie pe unde), atunci cuvintele mele isi aleg altfel drumul – fie ca vin in acelasi suvoi navalnic, fie ca picura zgarcit cate-un gand, dar care insista sa se pronunte…

in rest si in mare parte scrierile mele sunt scurte si simple spre naiv, ca niste emotii puse pe tava…
se mai intampla uneori sa scriu doar pentru tacerea foilor albe, un dialog cu mine insumi, mult prea neinsemnat pentru a-l scoate la lumina… iata si acum stau la indoiala, care buton sa apas: publica sau muta la gunoi