„gingasa si tandra mea fiara”

Cerul se perinda tulbure in clipa ancorata-ntr-un strop de vesnicie, aducand de undeva adierea unor sunete intr-un piano amagitor…
…toata fiinta ei se umple incetisor de acorduri dulci-nelinistite, ce-i patrund treptat pana-n ultima celula, pana-n prima rasuflare… corpul ei prinde viata ritmurilor, unduindu-se usor ca un val, ca o ramura, ca un dor, ca un suflet ce prinde aripi, descoperind inaltimi de fior, ce vede lumea de sus frumoasa….deschizandu-se intr-o explozie de sentimente… si toata lumea-i a ei … danseaza, danseaza, danseaza… e aevea sau e vis… sau e aevea unui vis… lumea care-i surade… bratele sufletului care simt atingerea infinitului… „nu e nimic si totu-si e/ o sete care-l (o) soarbe” … pluteste suflet visator, pluteste… traeste clipa vesniciei, simte-i gustul … fiindca sfarsitul e aproape…
si… cade brusc ca o pasare ranita-n zbor de-un sacrificiu enorm…
…isi rupe sufletul in mici bucatele de tristete si durere, si tese din ele nostalgie – pelerina ce-o va purta deacum incolo…

fericire cu ochi trandafirii

Fericirea se contureaza in fata mea invaluita in nuante palide de liliac.
Parfumul si culorile ei fine, dar seducatoare, ma ademenesc spre ea parca soptindu-mi:
-Intinde mana, atinge-ma!..Sunt aici…
Fac un pas si intind mainile, gata sa o prind… dar ea dispare… si apare iarasi la cativa pasi, aruncandu-mi priviri si mai ademenitoare:
-Sunt aiiici!..
Simt cum infinitul din ochii ei trandafirii ma inghite. Mai fac cativa pasi si intind mainile… dar dispare din nou ca un miraj nascut de arsite fierbande… si iar apare… la citiva pasi departare. Privirea ei cuceritoare patrunde-n sufletu-mi de-l leaga cu o impletitura de vraja si sperante neclare.
Si eu ma las vrajita de ea – de fericirea cea cu ochi trandafirii ce planeaza in fata-mi aproximandu-si aparitia efemera…

Gandul meu ratacit…

…o dimineata de toamna cu toate componentele ei caracteristice; rece, umed si soarele care sta la ganduri daca sa-si arate fata de sub nori sau ba.

Copacii plang cu frunze care zboara in cadere libera. Vantul, care nu l-a poftit nimeni, zburleste covorul din frunze, tulburand cu ele linistea lacului si oglinda-n care cerul trist isi numara norii cenusii…

Nu se mai aude vesel tril de pasarele – au plecat, doar vantul intr-un solo continuu picura tristeti pe strunele sufletului meu…

Pe acest fundal, amintirile ce-mi rasar in minte, nu fac decat, sa-mi amplifice nostalgia dupa vremurile trecute , sa accentueze nimicnicia existentei noastre… – un fir de praf inghitit de  infinit, ce niciodata  nu va straluci in lumina carei-va stele…

Gandul meu ratacit s-a oprit in loc, absorbit de-o gaura neagra pierduta-n univers…

Urgent trebuie sa merg la un solar! 😉  Am nevoie de soare!…

ah, daca-ar fi asa de simplu!..

unde esti copilarie?…

N-oi fi eu mare cunoscatoare de  muzica, mai ales clasica 🙂 dar sigur, o astfel de interpretare nu poate sa te lase rece. 🙂

Imi inchipui cata munca sta in spate pentru a ajunge la asa performante…sigur si talentul…

se spune, insa,  ca succesul constituie doar 10% talent, restul e munca si iar munca…

Intotdeauna m-am intrebat, cat e de indreptatit sa jertfesti copilaria unui copil(fiindca asa este) pentru a-l face celebru…  cat este aici din  dorinta lui, a copilului si cat insistenta parintilor?..  si unde ar fi limita acestei insistente ?..

cand va creste,  nu se va intreba, oare, unde-i este copilaria, cine i-a furat-o?..

nici eu nu stiu…

sa va spun acum de ce si cu ce ocazie acest post nu pot. Nici eu nu stiu…imi vine, asa, cateodata  … 😉 Nici mare impatimita dupa muzica populara nu sunt, dar imi plac unele piese… si de ce anume in interpretarea surorilor Osoianu?.. imi plac,… poate deaceia ca una dintre ele e o fosta colega de facultate…

i s-a urcat la cap

Nu sunt fan Dan Balan, dar imi plac unele piese mai vechi, sau cel putin imi placeau. Nu ma regasesc in adunari mari de oameni care se distreaza launloc, dar respect dreptul fiecaruia de a se distra asa cum ii place…
Stiu ca nu exista si nu caut oameni ideali, dar socot o datorie morala sa te respecti si sa respecti oamenii care/daca ti-au dat un vot de incredere, sau te-au pus pe un pedestal, mentinandu-ti viciile in limita bunului simt atunci cand iesi in fata lor…
In acest context, concertul organizat de ziua hramului la Chisinau, a fost un dezastru; defapt nu intreg concertul, ci finalul sau -„desertul” – ceia ce se vroia cireasa de pe tort, in chipul lui Dan Balan, care a iesit pe scena beat, sau drogat- greu de spus… oribil…

Sa dezamagesti atata lume!!!
Faptul ca ai facut oameni din diferite parti ale lumii sa fredoneze vrajiti dupa tine dulci cuvinte ale „dragostei din tei”, iti permite oare, sa manifesti atata lipsa de respect fata de acei care au venit sa te aplaude si al caror reprezentant te socoti?..De ce ?!
Dezgust si dezamagire…eu am schimbat canalul, cineva, poate, a inchis cu totul televizorul; nu au putut sa faca acelasi lucru cei ce se aflau pe Peata Marii Adunari Nationale si care au venit la un concert ce promitea a fi „incendiar”, daca sa citam din reclame, anume datorita lui D. Balan.
Ma intreb daca imaginea-i sifonata ar putea fi „spalata” cu scuze publice si un concert „neasigurat” de sponsori.
Eu personal, am ramas cu un gust amar, ce nu cred ca se va indulci asa usor, mai ales ca nu sunt fan Dan Balan, sau poate anume deaceia..
Si ma intreb, daca i s-a urcat taria la cap sau pursisimplu „i s-a urcat la cap”?
Stiu ca in State sau in alta parte, el nu si-ar fi permis asa ceva si nici organizatorii n-au fi permis(au si ei partea lor de vina), dar acasa se poate?!! Ori se poate in Moldova?
Voi ce atitudine aveti fata de artistii, carora li se urca faima la cap si isi neglijeaza publicul?

p.s.  este una dintre scrierile care nu-mi plac, dar nu pot sa tac si sa ma fac ca nu vad…

vis sau realitate

Gandurile ii pluteau atat de departe in timp si spatiu, incat era putin detasata de realitate. Fara niciun pericol, dealtfel; pe drumul care mergea zi de zi nu se intampla nimic niciodata. O realitate banala suspendata intrun destin, la un capat de pamant uitat de lume. Inca un sfarsit de zi, plecat pe un drum ce-l duce pe azi constant spre nicaeri, zilnic, cu miscari automate; serviciu, magazin, casa. Micile si neinsemnatele abateri de la traseu nu imprastie nicidecum rutina ce ucide incet dar sigur dorinte, doruri, vise… mototolind totul intrun ghem de trairi apatice si incolore…

Si ce mai conteza pe unde pasii poarta aceste ganduri; pe trotuar sau …

Un sunet strident, prea puternic pentru a-l ignora a taiat linistea in doua, oprindu-i gandurile in loc.

Intoarse capul. Automobilul se oprise doar la cativa pasi. Barbatul de la volan cobora gesticuland si tunand la cuvinte… de tot felul.

Ea ramase intepenita, incercand sa-si revina si sa reactioneze adecvat.

Barbatul se apropia… furtunile din privirea lui ii intunecase ochii ca marea… acesti ochi ca marea…  in care e atat de usor sa te pierzi si sa te regasesti, deopotriva…

El curma deodata avalansa cuvintelor „frumoase”… privea zapacit si mirat in acelas timp. Cerul din albastrul ochilor ii insenina privirea intratat, incat sa iradieze o lumina straniu de blanda… cum putea sa nu recunoasca acesti ochi?.. si ce daca privea cu acesti ochi o persoana cu totul necunoscuta?

Un zambet pierdut in coltul gurii schita o alta certitudine desprinsa din departate amintiri.

-Ana… sopti o voce ca dintrun vis.

-Ana?!

-Ana… – emotiile nu-i mai incapeau in cuvinte. Intinse mainile, incet si neincrezator, incercand parca sa atinga o naluca. Nu puteau cuvintele sa spuna mai mult

-Tu?!..

O realitate se nastea, aici, pe strada unde nu se intampla niciodata nimic.

Sau poate un vis…

precum fenix

suntem in plina toamna iar eu ca de obicei ma prind cu gandul la primavara care va veni, dar si la primaveri trecute…

in acea primavara am ars si-am inviat ca pasarea fenix din cenusa-mi…

numai ca aripile mele n-au mai putut sa zboare; au ramas inchise sa uimeasca si sa intrige prin cantecul lor mut despre  inaltimi, despre zborul, care niciodata nu-l vor zbura…

cat de indaratnica poate fi inima omului; sa stii sigur ca nu mai poate fi… si sa tot mai crezi/astepti…

zbor daruit

In acesta zi posomorata

de toamna-n ascendenta

de Providenta

a fost zidita

o bucurie a crearii

esti rostul dat pentru-ale mele zile

parte-a implinirii pe-acest pamant

si uneori, cand

intunericul imi patrunde-n gand

esti lumina ce sa ma-nsenineze vine

si daca tot ce-am visat s-a naruit

generand constant regrete

in dureroase trepte

tu esti speranta spre-naltimi planand

tu esti visul ce se vede

esti aripa alba-n cer albastru

zbor in suflet zamislit

si daruit

pentru a putea atinge astri

nu am alta comoara

indreapta-ti umerii si…

– ZBOARA!!!

ai spus…

Ai spus ca vei veni…
si nu eu te-am rugat
ai spus ca ma vei cauta
ca ma vei gasi
ai promis cand ai plecat
oriunde nu m-ar duce soarta
ai spus ca vei veni…
fiinta credula si naiva
de ce-ai crezut, ce-ai asteptat?..
drumurile noastre intratat s-au departat
incat nici nu mai stiu daca existi
nici nu mai stiu
daca astept
sau daca mai vreau sa vii…
Nu, n-am uitat
si nici nu voi uita vre-o data
toamna cea cu ochii tristi
ce plangea cu frunze aramii
si cerul ce se-neca in plans
cu stropi de ploaie reci
vazand ca pleci
stiind ca nu mai vii

Azi nici nu mai stiu
daca as vrea sa vii
sau daca mai astept
azi e atat de tarziu…