priveste adanc in sufletul tau, poate te vei regasi…

Archive for Septembrie, 2010

Iubire?.. dragoste?.. amor?..


Am trecut pe acolo de vre-o 2 ori inainte de a lasa un comentariu.

Pentru a putea vorbi despre unele lucruri trebuie sa am o dispozitie anume  😉 … nustiu daca a fost tare inspirat comentariul – despre unele lucruri poti sa vorbesti la nesfarsit fara  a te misca vre-un centimetru in intelegerea sau definirea lor.

„Despre iubire” este articolul musafir de pe blogul lui Bogdan, care a reanimat  intrebarea pe care mi-o pun (si v-o pun) si la care incerc sa raspund de mai mult timp:

Iubirea, dragostea – sunt una si aceias? – sunt sinonime sau notiuni asemanatoare dar diferite?!!

Daca luam dupa DEX – ar fi, dar ar fi si o mare „amestecatura” ca sa nu mai zic de amor, care in opinia mea are o nuanta nu tocmai….  nici nustiu cum sa zic  😉

Stiu ca in alte limbi acest sentiment este denumit intrun singur mod. Mai bine? Mai rau?

Influenteaza, oare, aprecierea sentimentului propriu zis si atitudinea fata de acest sentiment existenta mai multor denumiri?!  Asta in caz ca le recunoastem sinonime.

Si daca – nu, care ar fi diferenta intre ele??

amintiri in toamna…

Imi luneca printre degete certitudinea zilei de azi si increderea zilei de maine; se scurg ca nisipul vaduvit de clepsidra sparta ce numara constant clipele.

Parca sunt si parca nu-s, m-am pierdut in triste asteptari cat toamna de mari, cat iarna de lungi…

Parca nu-s si parca sunt remodelata de chemarea amintirii tale intr-un miez de vara… o vara calda si ploioasa, ce parca nu mai avea sfarsit…

Dar s-a sfarsit intr-un tirziu de toamna, intr-o imbratisare de iarna ce avea sa inghete tot ce-a mai ramas viu in sufletul meu…

Nu mai tin minte de cand  toamna vine la mine  cu tristeti si nostalgii – de atunci sau de cand ma stiu… instinctiv presimtindu-mi visele cazute-n a ei rugina si-ntepenite-n iarna care-a nins peste ele o moarte alba, alba si pustie…

sa faci un bine

Ne grabim, (unde, oare?!!) tot timpul ne grabim, tot mai mult, tot  mai mult… nu numai masinile au o din ce in ce mai mare viteza, dar si omul traeste cu o viteza maxima, uitand ca pedala franei isi are si ea rostul ei… ne grabim, devenim indiferenti, apatici, si chiar agresivi, uneori…
Azi am intalnit o persoana carea i-am facut un serviciu minor, in opinia mea, cu cativa ani in urma. O fetita de 12 ani. Mama ei era plecata peste hotare; avea nevoie sa mearga cineva cu ea la medic, sa mearga la farmacie si s-o indrume cum sa urmeze mai departe tratamentul. Era lasata in grija unei rude, dar acea ruda socotise ca nu se va intampla nimic grav daca va lipsi cateva zile, cautandu-si de ale sale nevoi…am simtit-o speriata, pierduta; m-am gandit ca trebuie sa fie greu pentru un copil in asemenea situatie fara un suflet apropiat langa el… Am facut tot ce trebuia, inclusiv sunam de cateva ori pe zi sa vad cum se simte, daca isi ia medicamentele si sa-i spun ca n-are de ce se teme, ca toate se vor termina cu bine….

Au trecut cativa ani buni… viata ne-a impartit drumurile in diferite parti… Uitasem deja. Ne-am intalnit intamplator; s-a apropiat de mine, mi-a multumit si mi-a spus cat de mult a contat pentru ea ca i-am fost alaturi in acele momente si ca de multe ori isi aduce aminte cu recunostinta de mine . Am ramas placut surprinsa; nu credeam ca e atat de vie aceasta amintire pentru ea; in fond n-a fost cine stie ce mare fapta… si m-am simtit atat de multumita… – nu, nu pentru ca mai tine minte si e recunoscatoare, dar pentru ca am putut sa ajut, anume atunci, cand a fost nevoie…

Si m-am gandit ca nu e atat de greu, si nu trebuie numaidecat milioane ca sa faci un bine… e de ajuns la momentul respectiv sa te opresti putin din drumul tau, din graba ce ne subjuga si ne indeparteaza unii de altii, ca sa poti sa vezi… sa vezi ochii tristi si speriati a unui copil ce asteapta o consolare, sa poti te purta omeneste, lasand loc compasiunii in inima ta.
E asa simplu uneori, sa mangai un suflet necajit, trebuie doar sa vrei…

Oare am devenit dependenta ?!!!

A murit… greu am suportat disparitia lui… dar era si de asteptat; ultimele zile au fost un sir interminabil de convulsii…si nervi stricati…  dupa o zi de incercari zadarnice de resuscitari am inteles ca totul este total si definitiv… sa zic ca-mi pare rau – nu pot – toate se termina odata si odata…

Hotararea a fost luata; trebuie cumparat alt calculator 😉  Alta zi in agitatia cumparaturilor… – acum am altul nou, mult mai bun! Ma bucur de noua companie/achizitie mai mult decat as fi putut sa cred; nici nu-mi inchipuiam ca lipsa accesului la internet m-a va afecta atat  🙂 Oare am devenit dependenta ?!!!

Voi cum suportati cand sunteti „deconectati” pe mai mult timp si pe neasteptate de la lumea vitrtuala?

Venise, cand eu inca dormeam…

M-a trezit cu o mangaere dulce, plimbandu-si degetele lungi si calde peste ochi, frunte…
Venise, cand eu inca dormeam… ce bine sa fii trezit astfel…
Am deschis ochii si l-am privit mijind… Imi darui un zambet bland si luminos. Deci e adevarat, n-am visat!
Am sarit in picioare ca un copil bucuros de sosirea unui om drag…
M-am apropiat de fereastra privind la cerul inseninat. Da! Era acolo, sus! „In locul lui menit din cer”!
Soare!
Azi nu mai ploua si va fi o zi frumoasa de… toamna  😉

sfidare

ploua… a cata zi la rand!.. sa mai zica cineva ca toamna e frumoasa ;)… la cat mi-e de nedraga au mai venit si ploile anul acesta, practic din primele zile…si eu care incepusem sa privesc mai optimist la intrarea-i inevitabila!… cei care-s indrgostiti de toamna stiu asa frumos s-o cante in versuri si proza, incat sa-ti clatine increderea ca ea (toamna) ar fi toamna 😉 dar asta e ! n-a fost sa fie. Ea si-a confirmat(a cata oara!) esenta sa trista cu toate atributele posibile…
Doar ca s-a produs o schimbare; m-am revoltat la un moment dat si am hotarat sa nu ma mai complac in nostalgii si tristeti de cer inourat 😉 de data aceasta am s-o sfidez… cu flori si cantece vesele 🙂
va invit si pe voi 🙂
http://www.youtube.com/watch?v=LnP7jcl6SNc&feature=related

desteapta-te neamule!!!

Ma umple naduful si dezamagirea si imi vine sa strig cat pot de tare intr-o ultima speranta ca mai poate cineva sa auda. Sa strig cu toata disperarea ce m-a cuprins: Trezeste-te poporule!!!  Deschide ochii si vezi in care parte mergi! Ia seama ca te indrepti spre  margine de prapastie. Oare nu ti-ajung ani de umilinta, saracie si indobitocire; mai vrei?!! Oare cat vei mai accepta sa-ti spuna altii ce sa faci, cum sa traesti, ce limba sa vorbesti, cu cine sa fii frate si pentru cine sa muncesti?!! Oare nu vrei sa-ti vina copiii acasa, sa aiba unde veni, sa aiba cu ce si cu cine se mandri? Deshide ochii, neamule si vezi pe care drum pasesti!  Cat inca nu-i tarziu, desteapta-te!!!